Spaţiile noastre interioare, pline de imagini

Spaţiile noastre interioare, pline de imagini, pe care le purtăm pretutindeni cu noi, pot fi privite ca săli nu ale EX-poziţiei, ci ale IM-poziţiei.

Expoziţia este legată de spaţiul exterior şi în general de tot ce ţine de Ex – (exterioritate, excluziune, expresie, existenţă), ceea ce este “în afară”, ceea ce se prezintă la suprafaţă, în exteriorul pânzei picturale sau formei sculpturale, coaja vizibilă a formelor. Ea “localizează materia într-un spaţiu precis” cum ar spune Bachelard ,”divizând abuziv proprietăţile geometrice (definite prin formă, solidare cu formă, masă, volum) de proprietăţile temporale. ”În timp ce materia se prezină intuiţiei naive în aspectul său localizat, ca desenată, închisă într-un volum bine delimitat, energia rămâne neprinsă în nici o figură; nu i se poate atribui o configuraţie decât indirect, legând-o de număr”1. Impoziţia vine să suplinească această diviziune arbitrară, reliefând dimensiunea spaţială a timpului, ,, făcând vizibilă – într-o anumită accepţie- această dimensiune. Impoziţia poate fi privită ca o stare a spaţiului (ca şi energia, de altfel).

„Ştiinţa modernă ne dezvăluie că ieşim din lumea formelor statice solide şi pătrundem într-o lume a câmpurilor de energie dinamică. Străvechea noastră lume constituită din obiecte solide şi concrete este înconjurată şi pătrunsă de o lume fluidă de energie radiantă în continuă mişcare, în permanentă schimbare, ca marea, care ne este accesibilă fiindcă facem parte din ea.”2

Dacă de organizarea spaţiilor exterioare se ocupă Expoziţia, spaţiile interioare, oarecum abandonate de vizual, trec în domeniul IM-poziţiei. Putem spune că spaţiul interior, ca şi cyberspaţiul de altfel, nu are dimensiuni şi nici “existenţă” fizică. Dar ce înseamnă această “existenţă” fizică? Un spaţiu fizic există atunci când luăm în considerare vectori de direcţie, viteză şi timp, variabili. Acest spaţiu e compus din intersecţia unor elemente mobile.

Conceptul legat de lipsa dimensiunilor fizice a interiorităţii, ca determinantă spaţială, se înscrie în tendinţa generală de de-materializare, de-substanţializare, de-realizare, de-concretizare a lumii înseşi.

Ne putem întreba ce coordonate are spaţiul interior, dacă cele fizice lipsesc, ce fel de spaţiu este el, la urma urmei : semantic? psihologic? emoţional? mental? omogen? linear? discret? Este “un spaţiu fără loc”, ca şi internetul? E considerat imaterial, paralel cu lumea fizică? Definit prin dimensiunea temporală a instantaneităţii? Cum pot fi descrise sălile noastre interioare, atît de palpabile, de apropiate nouă?

Ca spaţii fluctuante, dinamice, inegale, modificate continuu, instabile, extrem de familiare?

“Locuim în acelaşi timp într-o sută de locuri diferite, în mod misterios legate între ele. Nu locuim numai acest mic colţ al pămîntului, ci totodată imensul şi tulburătorul univers al semnificaţiei. Trăim printre reprezentări, povestiri, imagini, intensităţi olfactive. Lumea numită exterioară sau obiectivă este doar una dintre miile de lumi în care trăim. Această lume, considerată exterioară, este simultan un artefact biologic şi o convenţie socială. Dacă nu ar avea semnificaţie pentu fiinţele speciei şi culturii noastre, nu am reuşi nici măcar să o sesizăm. Ne este aproape imposibil să separăm, în cadrul hiperlumii noastre subiective, ceea ce aparţine exteriorului, de ceea ce ne este propriu (dorinţe, amintiri, imagini şi pulsiuni asociate…), într-atât lumile semnificaţiei în care trăim aderă unele la altele prin mii de conexiuni secrete. Lumea exterioară e cuprinsă în hiperlumea noastră subiectivă.”3 Spaţiul hiperlumii noastre subiective este o realitate. Este un spaţiu al semnificaţiei, un spaţiu interiorizat, care funcţionează alături de celelalte, cu existenţă fizică. Ca şi internetul, este “un spaţiu topo-semantic”.

” Corpul meu nu se mişcă într-un singur spaţiu. Lucrează într-un spaţiu euclidian, dar acolo doar lucrează. Vede într-un spaţiu proiectiv; atinge, mângîie şi simte înt-un spaţiu topologic; suferă într-un altul; aude şi comunică într-un al treilea, şi tot aşa… Pentru că acest corp al meu nu există într-un singur spaţiu, ci într-o complicată intersecţie…într-un set de conexiuni şi joncţiuni, afinităţi ce trebuie stabilite în această varietate. “4

Spaţiul interior, intersectat cu toate celelalte în acest set de conexiuni, spaţiu familiar hiperlumii noastre subiective, e plin de imagini. Este, prin excelenţă , un loc al informaţiei vizuale, latente sau actualizate. Ducem pretutindeni cu noi tot felul de imagini: mai clare /sau/şi/ mai confuze, mai de suprafaţă/sau/şi/ mai de adâncime, mai îndepărtate/sau/şi/ mai apropiate de starea noastră actuală, imagini confortabile, cu care ne simţim bine, armonice /sau/ şi/de disconfort, de dizarmonie, imagini calme/sau/şi/ agresive, încrengături, complexe, constelaţii, asociate între ele/sau /şi/ singulare, singuratice. Terorizante, obsesive, pasagere, uitate/sau/şi/ îngropate, prezente/sau/ şi/ latente. Sunt imagini vizuale, tactile, olfactive, acustice, care se succed, se amestecă, se declanşează unele pe altele, coexistînd de multe ori într-o prezenţă simultană. Simţurile noastre interioare, ochiul nostru interior este deschis acestui – să-l numim haos? flux?/sau/şi/ univers latent de imagini care scapă logicii sau ilogicii, prezenţei sau absenţei, existenţei sau inexistenţei.

“Cuvântul ” a exista” în infinitul mic se tulbură, se lărgeşte, şi-şi pierde puterea exclusivă “, spun fizicienii.5Tot astfel şi în universul nostru interior.

“Inorogii nu există/ Numai se crede că ei există/Nu există inorogi/Ei au altceva mai bun de făcut.”

Spaţiul impoziţiei e populat cu aceste imagini, care au altceva mai bun de făcut decît să existe sau să nu existe, imagini atît de greu de prins într-o singură formulă. Întrebaţi dacă ele unt stabile, vom răspunde NU; dacă sunt fluctuante, vom răspunde NU; dacă sunt evidente, vom răspunde NU; dacă sunt aparente, din nou NU; materiale, NU, imateriale, NU (parafrazăm pe Robert Oppenheimer, care se referea, oarecum similar, la poziţionarea electronului). De aceea impoziţia nu trebuie căutată la suprafaţă, în pitorescul unei naturi plăcute şi dezordonate ; ea se vrea o pătrundere într-un univers interior, în sânul substanţei.

Putem spune că ea nu se rezumă la o gîndire teoretică, ci acţionează în plină sferă a vizualului şi a obişnuinţei de a privi.

Impoziţia “ne scoate din închiderea în interiorul unei sfere de sens” şi nu lucrează numai cu codurile vizuale.

” Conceptul lărgit de artă”, câmpul lărgit al artei, trece dincolo şi dincoace de vizual, într-un univers saturat de invizibil dar plin de imagini. Ne preocupă interfaţa vizuală ca demers, atitudini, obişnuinţe de a privi, practici interioare, domeniul vizibilului şi semnificaţia privirii.

“Fiinţa ta interioară / nu este altceva decît cerul tău interior. /Norii vin şi pleacă, / planetele se nasc şi dispar, /stelele apar şi mor, /dar cerul interior rămîne neschimbat, neatins, nepătat. /Intraţi, bucuraţi-vă de cerul interior./Amintiţi-vă: orice puteţi privi, nu sînteţi voi înşivă./ Puteţi vedea gînduri, /deci nu sînteţi gîndurile, / puteţi vedea sentimentele, / deci nu sînteţi sentimentele./ puteţi să vă urmaţi visele, dorinţele, amintirile, /închipuirile, proiecţiile, / deci nu sînteţi toate acestea./Continuaţi să eliminaţi tot ceea ce puteţi vedea./Şi într-o zi veţi trăi şi acea clipă, / cea mai importantă clipă a vieţii,/ cînd nu mai rămîne nimic de refuzat./ Tot ceea ce poate fi văzut a dispărut /a rămas numai văzătorul./ Văzătorul este cerul senin. “6

———————————————————————————————————-

1.Gaston Bachelard -Le nouvel esprit scientifique

2.Barbara Ann Brennan- Braţe de lumină, New York, 1988

3.Pierre Levy

4.Lesley Stern-A Fluid Architecture, Deep Water, Biennale of Venice,Australia

5.J. Andouze,Michel Cassé, Jean- Claude Carrière, Conversation sur l’invisible, Plon, 1996

6.Sannyas

Cap.2

Universul interior, saturat de invizibil, dar plin de imagini

Spaţiul Impoziţiei îl constituie tocmai acest univers interior, ”cerul tău interior”, saturat de invizibil dar plin de imagini.

Fizicienii vorbesc depre un univers saturat de invizibil. ”Suntem făcuţi dintr-o materie nucleară care este cea a universului vizibil, dar mai există fără îndoială şi o altă materie, nenucleară, întunecată (sau prea luminoasă) pentru ochii noştri şi probabil mult mai bogată decît a noastră.”1 Ar trebui să concepem drept parteneri de discuţie nişte fiinţe nenucleare, întunecate sau prea luminoase şi probabil mult mai deschise mental şi emoţional decît noi pentru a vedea aceste imagini absorbite în invizibil, ceea ce noi nu am fost obişnuiţi până acum sau nu am fost educaţi, nu am fost învăţaţi să vedem.

“Vizibilul nu e decât urma invizibilului- scrie Leon Bloy şi tocmai această valorizare a invizibilului ne interesează pe noi, ca artişti vizuali, în Impoziţie.

“Tot ce este vizibil se agaţă de invizibil,

Audibilul de inaudibil,

Tangibilul de intangibil,

Poate că şi imaginabilul de inimaginabil.”(Novalis)

Spaţiul Impoziţiei e populat cu imagini ce ţin uneori tocmai de invizibil, de inaudibil, intangibil, inimaginabil.

Experienţa foarte limitată asupra realităţii provine şi din “proprietăţile grosiere ale universului vizibil” cum le numesc astrofizicienii.

Căutăm “…o dimensiune invizibilă, pentru că nu o putem vedea cu ochii…”(Duchamp)

Invizibilul poartă în el rezonanţa imaginilor.

“Cînd un cîntec se termină, el lasă în atmosferă o anumită calitate-absenţa sa. Atmosfera nu mai este la fel ca înainte, ea s-a schimbat complet, deoarece cîntecul a trecut pe acolo, după care a dispărut. O persoană trece, o persoană frumoasă. Priviţi-o! După ce a trecut, urmăriţi-i absenţa. Ea a lăsat ceva în urmă. Energia ei a schimbat atmosfera camerei; nu mai este aceeaşi cameră ca înainte.”2

Se întîmplă tot aşa şi cu imaginile interioare; sălile noastre interioare unde se mişcă hiperlumea noastră subiectivă, sunt pline de absenţa sau prezenţa lor, invizibilul e plin de imagini ce vin şi dispar, lăsând în urmă o vibraţie, o rezonanţă, o fluctuaţie de energie, o anumită calitate de informaţie.

După cum spunea Dujom Rinpoche: “Deşi se percep diferite forme, ele sînt în esenţă vide; totuşi, în vid percepem forme. Deşi se aud diferite sunete, ele sînt vide; totuşi, în vid percepem sunete. Apar de asemenea felurite gînduri; ele sînt vide, dar cu toate acestea în vid percepem gînduri”3.

Vom experimenta faptul că ” forma este vacuitate iar vacuitatea este formă, vom crea în mod conştient forme, pînă cănd acestea vor deveni vizibile ochiului interior şi le vom conferi viaţă şi sens, pentru a le reabsorbi apoi, bucată cu bucată şi etapă cu etapă, în spaţiul interior atotcuprinzător.”4

Putem spune că majoritatea informaţiei vizuale este ignorată, fie din cauza clişeelor, a schemelor, a modelelor, a stereotipiilor, care ne-au învăţat să vedem numai anumite porţiuni de realitate, ne-au învăţat să selectăm numai anumite informaţii vizuale, în timp ce altele au rămas complet omise, şterse, uitate, ascunse privirii, fie din cauze oarecum obiective, care pornesc de la premisa “cred numai ceea ce văd”. Putem vorbi despre multe lucruri pe care oamenii nu le vedeau, înainte de a fi fost învăţaţi să le vadă, să selecteze informaţia vizuală acolo unde în mod tradiţional “nu exista” nici un fel de informaţie vizuală, pentru ca apoi s-o prelucreze, s-o ducă mai departe. Impoziţia este legată tocmai de această informaţie vizuală, altfel selectată şi altfel prelucrată şi ne oferă alt tip de observaţii asupra modului de a privi suprafaţa vizibilă a lumii. Pe de altă parte, suntem conştienţi de faptul că impoziţia nu este decât un moment, nu este decît un pas, după cum “din punctul de vedere al vizualităţii, tabloul bidimensional nu era decât o staţie”. (Peter Weibel)

“Priveam atent spaţiile dintre păsări. Ca şi cum un fir invizibil le lega din exterior. Şi în interiorul acestei reţele fragile, ele aveau cerul care era acolo, aici, mişcîndu-se împreună cu ele.”(Emily Bishop, The Birds) Cerul interior, neatins, nepătat, poartă vibraţia imaginilor care vin şi pleacă.

“Întoarceţi-vă încet spre interior şi lăsaţi privirea să vi se extindă şi să devină tot mai cuprinzătoare şi mai pătrunzătoare.Veţi descoperi acum că însăşi viziunea a devenit mai largă, că există mai multă pace, mai multă compasiune în privirile voastre, mai multă stăpînire de sine şi mai mult echilibru.”5

Energia păsărilor care vin şi pleacă, avînd ca fundal cerul, a schimbat acest spaţiu; după ce au dispărut ele au lăsat ceva în urmă; spaţiul nu mai este acelaşi ca înainte, chiar dacă imaginile sunt acum absente.

Spaţiul interior este complet modificat după ce am reperat aceste imagini absorbite acum în invizibil. Impoziţia este acolo.

În momentul discursului vizual imaginea trebuie să fi fost atinsă, ”chiar dacă rămîne în afara zonei noastre de atenţie, iar efectul legat de ea trebuie să fi fost eliberat.”

——————————————————————-

1. J.Andouze, op.cit.

2. Osho, Meditation: The art of Ecstasy, Osho International Foundation

3. Dujom Rinpoche, Revoluţia interioară, Ed. Herald, Buc. 2002

4. Lama Anagarika Govinda, Creative Meditation and Multi-Dimensional Counsciousness, Madras, India

5. Sogyal Rinpoche, Revoluţia interioară, op.cit.

Cap.3

Vizualizarea-vizibil, invizibil, inimaginabil

Nu întotdeauna putem vizualiza imaginile interioare, sau nu întotdeauna ne dorim acest lucru. Difuze, uneori ele formează un fond, creează o stare, deschid senzaţii vagi; vizualizarea înaintează dificil şi poate scăpa chiar vibraţia esenţială. Cum am putea prinde în întregime în coduri vizuale imaginile mentale, senzoriale etc, imaginile complexe? Rămâne întotdeauna ceva pe dinafara vizualului, un potenţial pe care vizualul nu-l poate exploata.

Ştim deja că o mare cantitate de informaţie nu poate fi selectată direct retinian. Ne amintim că noi nu vedem decât mici porţiuni din realitate. ”Miriade de imagini posibile ne rămîn ascunse.”1

Ochiul nostru fizic, ”sensibil la un interval foarte îngust de frecvenţe a radiaţiilor luminoase” face dovada unor resurse genetice limitate sau neexploatate încă, needucate.”2

Noi nu putem pretinde că vedem fără ochi, dar să nu afirmăm nici că ochiul vede” (Fichte)

“Ne aşteptăm să existe o limită a posibilităţilor noastre de observare a naturii lucrurilor. Vor fi lucruri pe care nu le putem vedea, evenimente pe care nu le vom putea înregistra, posibilităţi pe care nu le vom putea exclude”3

Şi totuşi vizualul, vizualizarea, au un rol esenţial.

“Priviţi răsăritul soarelui şi simţiţi-l cum răsare în voi. Deschideţi-vă şi includeţi din ce în ce mai mult. Veţi avea o experienţă extraordinară. Cînd simţiţi copacul în interiorul vostru, vă simţiţi mai tineri, mai proaspeţi. Nu este vorba de ceva imaginar, deoarece atît voi cît şi copacul aparţineţi pămîntului. Energia vitală a copacului, prospeţimea şi verdeaţa sa, adierea vîntului, vor fi simţite imediat în interiorul vostru, in inima voastră. Includeţi din ce în ce mai mult existenţa, nu excludeţi nimic. Cu cît includeţi mai mult, cu atît vă extindeţi mai mult, cu atît limitele voastre se lărgesc pînă la a se confunda cu cele ale existenţei. Şi înt-o bună zi, rămîneţi doar voi înşivă.” 4 Impoziţia îşi propune să lărgească- dacă se poate spune aşa – să schimbe optica, viziunea despre limitele vizualului, să iasă din rutina de sens. A aduce imaginea interioară (aflată până acum într-o zonă obscură, marginală, nocturnă, cu statut incert), pe cât se poate în zona percepţiei sau înţelegerii vizuale, retiniene, solare, a face din imaginea interioară subiect, punct de convergenţă, realitate accesibilă, poate constitui un exerciţiu de impoziţie. A vedea nu numai copacul, ci a-i simţi prospeţimea, foşnetul, a te simţi mai tânăr, mai proaspăt, a-ţi asimila atributele imaginii, a o interioriza la modul direct. Acesta poate fi un exerciţiu de impoziţie.

După cum şi simpla semnalare a non vizibilului şi riscul deturnării în vizual, care modifică atâtea date, poate constitui tot atît de bine un execiţiu de impoziţie.

“În loc să suprimăm emoţiile sau să ne complacem în ele, este important să le vizualizăm, împreună cu gîndurile şi cu tot ce se mai iveşte, cu o acceptare şi generozitate cît mai deschise şi mai cuprinzătoare cu putinţă. Maeştrii tibetani spun că această generozitate înţeleaptă are savoarea spaţiului nemărginit, atît de caldă şi confortabilă, încît te simţi învăluit şi protejat de ea ca de o pătură ţesută din lumina soarelui.”5

Ne-am obişnuit să considerăm un artist vizual ca un apărător al stării de vizual, a ceea ce este inclus în vizual; problematizarea stării de vizual poate deschide diferite nivele: a fi în vizual, în vizibil, în non-vizibil, în invizibil, în maşina de vizualizare, fluctuant vizibil, cu grad de vizibilitate etc. În acest context, a privi înseamnă a traversa diferite spaţii, diferite nivele de vizual şi vizualizare, a găsi senzori pentru aceste spaţii, pentru aceste nivele, a prelucra aceste date.

Constrângerile vizualului se diminuează considerabil. Poate că uneori intuim sau chiar percepem aceste spaţii interioare cu imaginile lor, dar ce ne lipseşte este ” programul” de prelucrare a acestor informaţii uneori difuze, fluctuante, mobile, fără cosistenţă. Tocmai acesta este rolul IMPOZIŢIEI.

Există astăzi tehnici, tehnologii intelectuale, care acţionează direct asupra simţurilor sau asupra percepţiei noastre: microscopul, telescopul, fotografia, procedeele de înregistrare, de reproducere şi difuzare a imaginii, tehnicile de vizualizare ale imperceptibilului, razele x sau camerele pentru infra-roşu, procedeul scanării sau reprezentarea pe ecran a datelor numerice, a datelor anatomice; toate acestea au extins domeniul vizibilului şi semnificaţia privirii, cu toate consecinţele pe plan artistic, ştiinţific şi social.

Deşi nu aparţine unei tehnologii intelectuale sau unei tehnici de meditaţie, Impoziţia revalorizează şi ea din altă perspectivă domeniul vizibilului şi semnificaţia privirii. Scanarea imaginilor interioare, nici stabile nici fluctuante, nici evidente nici aparente, nici materiale nici imateriale, este probabil o problemă a viitorului, dificilă, dar nu imposibilă.(”Dificil este acel lucru ce poate fi făcut imediat. Imposibilul este acel lucru ce ia mai mult timp”-6)

Perceperea spaţiului interior ca spaţiu subtil sau spaţiu fizic cu 0  dimensiuni, saturat de invizibil dar plin de imagini, spaţiu dinamic, fluctuant, inegal, modificat cotinuu, ne face să ne gîndim la el ca la nişte săli interioare, săli nu de expoziţie, ci de impoziţie, cu un alt statut al imaginii şi cu o altă semnificaţie a privirii.

1. J. Andouze, op. cit.

2. J. Barrow-Despre imposibilitate, Impossibility, Oxford University Press, 1998

3. J. Barrow, op. cit.

4. Osho, op.cit.

5. Sogyal Rinpoche, op. cit.

6. George Santayana

Cap. 4

Sălile tale interioare cu imagini

Purtător de imagini, duci pretutindeni şi oricând cu tine universurile tale interioare, sălile, spaţiile, orizonturile interioare, nu de EX ci de IM-poziţii, cu tablouri vii, personale, invizibile poate, fără dimensiuni fizice, pline de imagini ce se transformă sau curg una în alta, care-ţi aparţin în totalitate, baze de date imagistice pe care le actualizezi şi le combini la tot pasul. Ele formează codurile identităţii tale.

Tradiţia meditaţiei ne învaţă “să ai o atitudine largă, deschisă şi plină de compasiune faţă de propriile tale gînduri şi emoţii, căci de fapt gîndurile sînt familia ta, familia minţii tale.”1 Conceptul de artă şi câmpul artei se lărgeşte, se îmbogăţeşte, se nuanţează cu “familia minţii tale”, cu imaginile tale interioare din Impoziţie. Sunt imagini subtile, dezvoltate din conceptul unei materii ce trece dincolo sau dincoace de vizual, de proprietăţile grosiere ale universului vizibil, palpabil. Materia ca energie, câmp, informaţie, spaţiu, timp. Cu cât ne îndreptăm privirea spre interior, cu atât vom simţi materia “dematerializată”, redusă la codurile propriei identităţi.

Impoziţia porneşte de la imaginile tale, vizualizate sau nu, pe cale de a fi vizualizate sau păstrate în întunericul mut al non-codurilor vizuale. Tu eşti artistul, cel ce-şi deschide ochiul interior spre acest univers invizibil dar plin de imagini ce aparţine familiei minţii tale. Tu eşti cel care creează, selectează şi combină toate imaginile interioare, fie ele mentale, senzoriale, logice sau ilogice, vizualizate sau nu, pe cale de a fi vizualizate, atît de greu de prins într-o formulă unică. Ca stare a spaţiului, impoziţia ne ajută să privim spre unicitatea dimensiunii interioare.

“Fiecare din voi este unic. Iar faptul de a căuta ceea ce este unic în voi reprezintă un fapt de o intensitate extraordinară, reprezintă o mare aventură.”2

Deja teoria relativităţii includea observatorul, unicitatea observatorului, în descriera unui sistem fizic. În fizica cuantică, rolul acestuia şi acţiunea instrumentelor sale de măsură asupra unui fenomen deveneau parte integrantă a fenomenului, privit ca “nedeterminat” înainte de măsurători şi respectiv de apariţia observatorului. În artele vizuale, centrarea pe spaţiile interioare ale fiecăruia dintre noi este esenţială. Tu ai propria ta viziune interoară, iar spaţiile tale interioare sunt un extraordinar potenţial pentru gestul cotidian de artă, pentru imaginea cotidiană de artă. Impoziţia te cheamă înapoi la tine însuţi, la propria identitate, la propria devenire. Tot ce îţi cere e să te uiţi la tine însuţi, să priveşti spre tine însuţi, în tine însuţi, în sălile, în spaţiile tale interioare.” Acordând atenţie trăirii, simţirii şi gîndirii tale, tu te eliberezi de ele şi treci dincolo de ele. Personalitatea ta se dizolvă şi numai martorul rămîne. După aceea vei trece dincolo de martor. Nu mă întreba cum se întâmplă, doar cercetează înăuntrul tău.”3

Coordonatele spaţiilor interioare formează “harta” noastră personală, aici se află codurile propriei identităţi, iar cartografierea acestor spaţii ne aduce în prim plan propriul univers, propriul corp emoţional, ne aduce “la zi” propria lume interioară, ne-o pune în faţă pentru a o putea vedea, a o putea cuprinde înt-un orizont unic, ajutîndu-ne să discernem modificările ei continue. A deveni eu însumi, a vizualiza codurile propriei identităţi, a putea privi acest spaţiu interior, care-mi aparţine, cu imaginile lui, rămâne aspiraţia fiecăruia. Imaginile din impoziţie sunt proiecţia timpului trăit, timp nelegat de început absolut şi durată continuă.

Cât de logic, de predictibil este însă acest univers dinamic? Este el guvernat de atractori predictibili (ca într-un sistem clasic) sau de atractori stranii ?4″

“Priveşte-ţi gîndurile şi priveşte-te pe tine însuţi privind gîndurile. Starea de libertate faţă de toate gîndurile va surveni brusc şi o vei recunoaşte după beatitudinea care o însoţeşte.”5

Privirea este esenţială în acest univers. Impoziţia revalorizează semnificaţia privirii şi a formei, vizibile sau doar cu grad de vizibilitate.

“Forma corpului vostru se modifică în permanenţă. Însă nu aţi observat acest lucru. Dacă rămîneţi cu ochii închişi, veţi simţi că uneori corpul se măreşte, alteori se micşorează, uneori este foarte greu, alteori extraordinar de uşor- ca o pană, ca şi cum aţi putea să vă luaţi zborul. Puteţi simţi această creştere şi descreştere a formei.”6

Forma corpului emoţional, ca şi cea a corpului fizic, se măreşte, se micşoreză, se modifică în permanenţă. Această cartografiere trece în seama impoziţiei.

“Iubirea, pacea, fericirea, frumuseţea, toate se află în tine însuţi, în tăcerea interioară, aici şi acum.”7

“Dacă ne conştientizăm din interior corpul, nu mai avem de-a face cu un obiect material, un lucru printre altele; sîntem în faţa unui organism viu care este produsul minţii noastre, al tendinţelor fundamentale ale conştiinţei.”8

Spaţiul interior, ca şi corpul nostru fizic, se modifică şi el continuu. Această creştere şi descreştere a formei şi a spaţiului poate fi simţită şi din interior.

De fapt, nu există o raţiune profundă pentru a crede că spaţiul este continuu şi nu discret la cel mai adînc nivel microscopic. Există într-adevăr unele teorii de gravitaţie cuantică care presupun că spaţiul şi timpul nu sunt continue. Consecinţele sunt inimaginabile.

1.Dudjom Rinpoche, op. cit.

2. Osho, op. cit.

3. Nisargadatta Maharaj, op. cit.

4. “toţi atractorii stranii sînt de fapt fractali. Un atractor straniu e reprezentat de o traiectorie nepredictibilă în care o diferenţă minimă în poziţiile de plecare a două puncte iniţial adiacente duce la poziţii total necorelate în timp sau la reiterarea matematică.” (Clifford A.Pickover- Chaos in Wonderland.Adventures in a Fractal World, 1995).

5. Nisargadatta Maharaj, op. cit.

6. Osho, op. cit.

7. C. W. Poonja

8. Anagarika Govinda, op. cit.

Cap. 5

Cyborgul, imaginile de sinteza, impoziţii de sinteză

Pentru că impoziţia este legată de timpul subiectiv, trăit, nu ne putem uşor imagina un computer purtător al spaţiilor interioare, al acestor săli pline cu tot felul de imagini aparţinând memoriei personale, definitorii pentru noi.

În timp ce unii sunt convinşi că mintea umană diferă de un calculator doar prin putere şi compactitate, alţii au susţinut că este vorba de ceva diferit. Se naşte întrebarea, în mod logic: dacă există (în sensul că s-a putut crea) inteligenţă artificială, de ce nu ar exista (nu s-ar putea crea) şi sensibilitate artificială? Spaţiile interioare de sinteză, artificiale, impoziţiile de sinteză, analoge celor umane, ar putea constitui o bază de plecare în acest sens. „În fluxul tumultos al fenomenelor, în realitatea aflată veşnic în mişcare, fizicianul discerne permanenţele” (M. Juvet) – şi tocmai aceste permanenţe, aceste invariante, aceste constante ar trebui luate în calcul, atunci când vorbim despre impoziţiile de sinteză.

Formalizarea lor, acordarea cu nişte constante matematice şi biţi de informaţie într-un plan de referinţă care subînţelege perturbaţiile experienţei fizice, ar fi de dorit. Desigur că va trebui să luăm în calcul o anumită limită a aplicării conceptului, dar aceasta nu ne va împiedica să mergem mai departe şi să gândim impoziţia ca pe o realitate deschisă, formatoare.

Dacă luăm în considerare faptul că impoziţia , ca stare a spaţiului, este legată pe de o parte de codurile propriei identităţi şi, pe de altă parte, poate fi guvernată de atractori predictibili sau de atractori stranii (cum îi numesc matematicienii şi fizicienii), că universul ei poate fi privit alternativ, ca univers haotic, cu comportament irepetabil şi nepredicibil sau dimpotrivă, ca un haos ordonat, vom putea privi într-o logică a fluctuaţiilor.1

Geometria spaţiilor fluctuante ne va fi şi ea de ajutor.

În contextul legat de atractorii stranii, să amintim teoria potrivit căreia ”bătaia aripilor unui fluture deasupra statului Texas ar genera o perturbaţie atmosferică suficient de mare pentru a declanşa o furtună de zăpadă în munţii Urali.” (efectul fluturelui). ”Forma de ansamblu a atractorilor stranii e predictibilă, dar în alcătuirea ei intră numai detalii nepredictibile.” 2

Un sistem dinamic- de tipul celui meteorologic / sau de tipul spaţiilor interioare / e alcătuit „ dintr-un număr uriaş de elemente interacţionale hipersensibile la acţiunea celui mai mic factor: căldura degajată de capota unei maşini, vântul produs de aripile unui ţînţar în Madagascar, aproape orice element neinclus în măsurătorile unui meteorolog, poate fi suficient pentru a schimba comportamentul unui sistem meteorologic.”

Cu atât mai mult se poate modifica în orice moment „tabloul” stărilor noastre interioare, imaginile noastre interioare, fluctuante, discontinue, imprevizibile, comportamentul nostru imagistic. Trebuie să luăm în considerare faptul că „un element minuscul apărut în interiorul sistemului dinamic poate duce la o perturbaţie majoră”. 3

Imaginile din spaţiile noastre interioare sunt de această factură.

Sistemele dinamice, haotice (cum ar fi, printre altele, fumul de ţigară, activitatea cardiacă, activitatea bursieră sau- spunem noi- impoziţia-) par a fi atrase de forme stranii, cu înfăţişare neregulată. Sunt ceea ce matematicienii şi fizicienii numesc „atractori stranii” , ca reflectori ai transformărilor permanente din sânul sistemelor dinamice.

Aceste FORME STRANII, CU ÎNFÃŢIŞARE NEREGULATÃ, pot fi privite ca FORME PROBABILE, LUCRURI STATISTICE, dotate cu calităţi ierarhice a căror permanenţă nu e absolută. Am putea vorbi în contextul de faţă despre o cauzalitate a probabilului? În măsura în care definim determinismul ca o perspectivă convergentă de probabilitate.

Nu trebuie să asimilăm probabilul cu irealul. Cum ar putea fi previzibil un fenomen elementar , în timp ce el nu este VIZIBIL, adică nu este susceptibil unei descrieri precise? Acest fenomen este esenţial pentru impoziţie, pentru felul în care ne apropiem de ea înainte de a ne scăpa printre degete şi a o pierde iremediabil.

Mecanica fluidelor sau teoria cinetică a gazelor, care porneşte de la un fenomen elementar de nedefinit, indeterminabil, ne poate ajuta să ne apropiem de înţelegerea ei. Cu siguranţă indeterminabil nu e deloc sinonom cu nedeterminat. „Enorma pluralitate prezentată de fenomenul de şoc dintre moleculele unui gaz se prezintă ca un soi de fenomen general pulverizat, unde fenomenele elementare sunt strict independente unele de altele.” Aici poate interveni calculul probabilităţilor. În forma sa cea mai simplă, acest calcul se bazează pe independenţa absolută a elementelor. Dacă ar exista cea mai mică dependenţă, s-ar crea o tulburare în informaţia probabilitară şi ar fi nevoie de un efort deosebit de dificil pentru a ţine cont de o interferenţă între legăturile de dependenţă reale şi legile de strictă probabilitate.

Experienţa PROBABILITÃŢII poate să răspundă coeficienţilor noştri de aşteptare psihologică faţă de probabilităţi, mai mult sau mai puţin matematizate- formalizate. Îi revine timpului să realizeze acest probabil, să facă efectivă experienţa probabilităţii, probabilitatea. Raţionalizarea experienţei probabilului se va realiza prin corespondenţa PROBABILITÃŢII cu FRECVENŢA.

Pe aceste date legate de PROBABILITATE, FRECVENŢÃ, LUCRURI STATISTICE, pe de o parte şi, pe de altă parte, pe date legate de CODURI ALE PROPRIEI IDENTITÃŢI, AL PROPRIULUI TIMP TRÃIT s-ar putea sprijini formalizarea, matematizarea datelor legate de IMAGINILE INTERIOARE.

Pentru că imaginile îşi creează propriile cîmpuri, dotate fiecare cu energie proprie, în funcţie de intensitatea emoţiei care s-a investit sau se investeşte (acum) la decodare în ele. Interferenţa cîmpurilor acestor imagini este generatoare de stări emoţionale, şi depinde direct de registrul imaginilor dacă ele se comportă conflictual, armonic, indiferent, etc, între ele. Există imagini ce funcţionează ca atractori stranii, apar iniţial ca detalii de mică însemnătate, secundare, dar ele pot răsturna în întregime acest câmp. Puterea imaginii interioare este de neînlocuit. Există, din acest punct de vedere, imagini care ucid efectiv-imagini ucigaşe- (obsesive, terorizante etc.) sau dimpotrivă, imagini salvatoare, purificatoare, complet benefice (imaginile din icoane şi din spaţiile sacre în general). Câmpurile create de imaginile interioare şi energiile acestora sunt evidente şi acţionează efectiv în viaţa de zi cu zi. Felul în care ele îşi exercită puterea asupra noastră poate fi dirijat de atractori stranii, nepredictibili, aparent secundari la o privire superficială.

Ştiinţa modernă ne obişnuieşte să lucrăm cu forme şi imagini probabile, statistice, dotate cu calităţi ierarhice a căror permanenţă nu e deloc absolută. Teoriile legate de FLUCTUAŢII şi PROBABILITATE ne vor fi de mare ajutor în acest domeniu. Fenomene luate ca nedeterminate elementar pot fi compuse sau recompuse prin probabilitate şi pot lua astfel figuri de ansamblu. Pe aceste figuri de ansamblu se bazează cauzalitatea. În acest sens putem vorbi despre o cauzalitate a probabilului.

„În calculul mişcării unui punct material a unui proiectil, de exemplu, suntem în imposibilitatea de a ţine cont de toţi factorii care intervin. Dacă totuşi putem face aceste previziuni, o datorăm noţiunii de probabilitate, care exprimă o lege pentu factorii ce nu sunt consideraţi în calcul„4

Şi în continuare, dacă se poate vorbi despre complexitate în cadrul mişcării unui punct material, cu atît mai mult în cazul imaginilor interioare, care se deplasează pe neobservate, uluitor de repede, fiind în imposibilitatea de a ţine cont de toţi factorii care intervin şi nu pot fi luaţi în calcul, vom apela la noţiunea de probabilitate.

Un program deschis spre lumea interioară,o lume cu imagini de sinteză, dintr-o memorie de sinteză, cu mai multe posibilităţi de vizualizare, cele ce ar putea da amprente personale, este de construit. El ar cuprinde aceste săli, aceste spaţii populate cu imagini interioare, spaţii care să nu mai divizeze abuziv proprietăţile geometrice de cele temporale. Complexul spaţiu-timp constituie esenţa fenomenului despre care vorbim.

Imaginile nu vor fi numai clasificate în baze de date ci vor fi şi intersectate în constelaţii, asociate sau doar selectate pentru a fi prelucrate. Programul impoziţiei ar trebui nu doar să ne ” înveţe” să privim în interior, să căpătăm percepţia acestei priviri, ci să ne ajute şi să înţelegem ceea ce vedem, să prelucrăm datele oferite de percepţie.

Determinarea constantelor ce ar putea îmbrăţişa valori particulare, a constantelor vizuale care să ne scoată din rutina de sens, o rutină ce ne face victime ale experienţei cu caracter unilateral, acesta ar fi rolul programului numit impoziţie. „Deconcretizarea ” constantelor vizuale şi asocierea lor cu biţi de informaţie nu va reprezenta un impediment în cadrul programului, ci dimpotrivă, ne va ajuta să formalizăm informaţia vizuală.

Imaginile ca spaţii ale evocării, ale memoriei, depuse, sedimentate în timp, cele ce structurează arhive personale, fac parte din spaţiul impoziţiei. Timpul este o componentă esenţială pentru aceste spaţii. ”Intuiţiile noastre temporale sunt încă foarte sărace, reduse în intuiţii de început absolut şi durată continuă… În noul domeniu al microfizicii, esenţial este aspectul discontinuu. Aici timpul operează mai mult prin repetiţie decît prin durată.” 5

Permanenţele din arhivele personale, ale imaginilor şi spaţiilor inerioare depozitate în timp, frecvenţa acestora, probabilitatea repetării lor, în ultimă instanţă statistica apariţiei şi frecvenţei lor, gradele de fluctuaţie şi de înfăţişare neregulată ar putea sta la baza arhivelor de sinteză, a memoriei artificiale, chiar a sensibilităţii artificiale.

“Memoria ţese un om, acolo-n adâncul chakrei cu trei petale, în ochiul din frunte.(….) Memoria mea este metamorfoza vieţii mele, insecta adultă a cărei larvă e viaţa mea. Şi fără o plonjare curajoasă în abisul de lapte care o-nconjoară şi o ascunde în pupa minţii, nu voi şti niciodată dacă am fost, dacă sînt o călugăriţă vorace, un păianjen visător pe picioroange nesfîrşite sau un fluture de o frumuseţe suprafirească.” 6

Se pot pune multe întrebări legate de impoziţiile de sinteză: cât de singulare (personalizate) pot fi aceste amprente personale? cum ar arăta imaginile asociate, actualizate sau păstrate în memoria latentă pentru a “popula” universurile interioare? cât ar reprezenta vizualizare şi cât s-ar păstra în găurile negre ale non-reprezentării? va fi această “lume” frumoasă? armonică? sau ne vom opri noi la această frumuseţe? etc.

Dacă se va putea construi un obiect conştient şi sensibil, toate aceste lucruri vor fi de luat în calcul.

„Filosoful care urmează disciplinele legate de cuante- la schola quantorum- acceptă să gândească realul în organizarea sa matematică, şi mai mult încă, se obişnuieşte să măsoare în mod metafizic realul prin posibil, într-o direcţie strict inversă gîndirii realiste.”7 Tot astfel şi artistul meta-vizual preocupat de impoziţie, vom adăuga noi.

1. Ca logică alternativă, sintagma „logică stranie” sau „logică cuantică “e folosită de Ray Kurzweil-The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the New Age of Intelligent Machines, 1999.

2. Briggs- Fractals. The Patterns of Chaos, 1992

3. Ion Manolescu- Literatură şi ştiinţă: atractorii stranii

4. M. Hans Reichenbach

5. Gaston Bachelard- Le nouvel esprit scientifique

6. Mircea Cărtărescu-Orbitor. Aripa stîngă -1996

7. Gaston Bachelard- Le nouvel esprit scientifique

Cap.6

Exerior/Interior

Expoziţie/Impoziţie

“-Va trebui să inventăm un alt înafară?

-Acesta nu poate fi decât interiorul nostru.”1

În această accepţie a privirii vom fi surprinşi de ceea ce se poate întîmpla în interiorul nostru. ”Este o realitate deja prezentă în fiecare- numai că noi nu privim niciodată înăuntru. Lumea interioară are gustul ei specific, are mireasma ei, lumina ei specifică. Ea este absolut tăcută, imens de tăcută, etern tăcută… În interior nu s-a auzit niciodată vreun zgomot şi nu se va auzi vreodată. Nici un cuvânt nu poate intra acolo; însă voi puteţi s-o faceţi.”2

Subiect al IMPOZIŢIEI, lumea interioară este cuprinsă între domeniul fizicii şi cel al metafizicii.

„Pe măsură ce ne cunoaştem mai bine universul exterior, sensul vieţii şi al morţii noastre este tot mai respins spre zona nesemnificativului, dacă nu chiar a absurdităţii. Să fie oare atrofierea fiinţei interioare preţul plătit pentru cunoaşterea ştiinţifică?”-se întreabă un fizician de talia lui Basarab Nicolescu.3

Restituirea fiinţei interioare, integrarea ei în zona semnificativului revine IMPOZIŢIEI.

“Totul se petrece ca şi cum cunoştinţele şi învăţăturile pe care o civilizaţie nu încetează să le acumuleze nu ar putea fi integrate în fiinţa interioară a celor ce formează acea civilizaţie”4

Vizualizarea inerfeţei interioare, a universului interior, ar putea constitui un prim pas în acest sens.

“Celebraţi spaţiul vostru interior pur, şi un cîntec nemaiauzit se va ridica în inima voastră.”

Osho ne spune o mică istorioară referitoare la acest lucru:

“În iudaism exista o şcoală de mistere numită hasidism. Fondatorul ei, Baal Shem, a fost o fiinţă deosebită. Odată, la o oră târzie de noapte, Baal Shem se întorcea de la rîu- deoarece acesta era obiceiul său, pentru că noaptea râul curge atît de calm şi liniştit…El obişnuia să stea pur şi simplu pe marginea râului, privindu-se pe sine.

În acea noapte, la întoarcere, trecu pe lîngă casa unui om bogat. Paznicul casei se afla la poartă mirat fiind că în fiecare noapte, exact la aceeşi oră, acest om se întorcea de la râu. Aşa că se îndreptă spre el şi îi spuse: ”Iartă-mă că te opresc, dar nu-mi mai pot stăpîni curiozitatea. Mă obsedează zi şi noapte. Cu ce te ocupi? De ce te duci la râu? Te-am urmărit de multe ori şi am văzut că nu faci nimic- stai pur şi simplu acolo ore întregi, iar la miezul nopţii te întorci.”

Baal Shem îi răspunse: ”Ştiu că m-ai urmărit de multe ori, deoarece noaptea este atît de tăcută, încît aud zgomotul paşilor tăi, şi ştiu că de fiecare dată te ascunzi în spatele acestei porţi. Însă nu numai tu eşti curios cu ce mă ocup eu, şi eu sînt curios în ceea ce te priveşte. Care este ocupaţia ta?”

“Cu ce mă ocup eu?”, răspunse omul, “sunt un simplu paznic”. Baal Schem spuse: ”Dumnezeule!Mi-ai dat exact cuvîntul pe care îl căutam. Şi eu mă ocup tot cu aşa ceva!” Paznicul spuse: ”Dar nu înţeleg. Dacă eşti paznic trebuie să păzeşti ceva: o casă, un palat. Ce păzeşti acolo în nisip, la ce priveşti?”

Baal Shem spuse: “Există o mică diferenţă: tu eşti atent la ceva din afară, care ar putea să intre în palat; eu observ pur şi simplu cine este acest oservator. Cine este acest observator? Acesta este efortul întregii mele vieţi: mă privesc pe mine însumi.” Paznicul se miră: ”Dar aceasta este o ocupaţie ciudată. Cine te plăteşte?” Baal Shem răspunse: ”Este o încântare atît de mare, o beatitudine atît de copleşitoare, încât răsplata vine de la sine. Chiar şi o singură clipă este mai preţioasă decît toate comorile din lume.”Paznicul spuse: “Ciudat…eu am stat de veghe de-a lungul întrgii mele vieţi, şi nu m-am întîlnit niciodată cu o experienţă atît de frumoasă. Mâine noapte vin cu tine. Învaţă-mă. Pentru că ştiu cum să privesc, numai că acum trebuie să schimb direcţia; tu priveşti într-o altă direcţie.” 5

Impoziţia nu este numai “paznic” al propriului interior, al propriilor spaţii interioare, ci poate deveni chiar “martor” al acestora. Privirea interioară ne ajută în acest sens.6

1. J. Andouze, op. cit.

2. Osho, op. cit.

3. Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea, Polirom,1999

4. Basarab Nicolescu, op. cit.

5. Osho, op. cit.

6. “Omul ale cărui interese se află, în exclusivitate în afara sa- scrie C.G.Jung- nu este niciodată satisfăcut cu strictul necesar, ci caută mereu altceva mai bun-credincios înclinaţiei sale-în afară. El uită cu desăvîrşire faptul că, în ciuda succeselor sale exterioare, el rămîne înlăuntrul său neschimbat şi, de aceea, se plînge de sărăcie dacă posedă doar un automobil, atunci cînd majoritatea posedă două. Este evident faptul că vieţile exterioare ale oamenilor solicită mai binele şi frumosul, dar aceste lucruri îşi pierd semnificaţia, întrucît omul interior nu se împacă cu ele. A fi satisfăcut de “necesităţi”este, fără îndoială, un izvor interminabil de fericire, totuşi omul interior continuă să protesteze, iar pretenţiile sale nu pot fi satisfăcute cu posesiuni exterioare. Şi, cu cât este mai puţin ascultată această voce, în goana după strălucirea acestei lumi, cu atît omul interior devine cauza unor necazuri şi angoase inexplicabile, în mijlocul condiţiilor vitale, ale căror rezultate ar fi trebuit să fie cu totul altele. Tendinţa spre exterior a vieţii conduce spre o incurabilă suferinţă, întrucît nimeni nu poate să înţeleagă cum este posibil să sufere numai din propria vină. Nimeni nu se întreabă cu privire la această nesaţietate, ci o priveşe cu dreptul său legitim, ignorînd faptul că materialitatea acestei date psihice conduce, în final, la cele mai grave disturbări de echilibru.”

Cap.7

IMPOZIŢIA în contextul schimbării codurilor vizuale

IMPOZIŢIA ar trebui poate concepută ca o realitate deschisă, adaptată pe cât posibil codurilor vizuale atît de schimbătoare, atît de fluctuante contextual. Ea se vrea situată dincolo de rutina de sens.

După ce va deveni operaţională, după ce va atrage atenţia asupra imaginilor interioare, a spaţiilor şi sălilor interioare, asupra acestor dimensiuni ale vizualului, ale vizibilului, ale amprentelor personale şi ale codurilor propriei identităţi, IM-poziţia, ca univers complementar expoziţiei, se poate retrage ca uzată.

Dimensiunea în care ambientul interior se personalizează şi se vizualizează ca şi intimitatea acestei vizualizări, o dată atinse, poate intra atât de bine în obişnuinţă, în conştiinţă şi cotidian, încât discuţiile şi comentariile referitoare la ea devin inutile.

Consecinţele felului în care acest concept vizual schimbă perspectivele privirii pot depăşi graniţele vizualului, ajutând la construirea unor “obiecte” nu doar inteligente, ci şi sensibile, cu amprente personale; impoziţia se referă la meta-vizual.

Ea participă la configurarea unei lumi în care vom locui mai bine în propriul ambient interior, în care ne vom simţi mai confortabil în propriile noastre universuri interioare, în fiinţa noastră, în propria piele, în care vom putea integra cunoştinţele şi trăirile noastre într-un mod mai personal, mai personalizat. Asimilarea creativităţii în psihic, ca o forţă pe care se întemeiază forţa ego-ului deschide porţile omului spre propria creativitate.

Lectura aceasta „ narativă” a imaginilor din impoziţie trebuie încetul cu încetul ştearsă, uitată, pe măsură ce percepem propriile lumi interioare şi înaintăm pe coordonatele propriului interior, pentru că, nu-i aşa, aici începe arta fiecăruia…